Sfântul Serafim de Sarov, în dialogul său cu ucenicul Motovilov, atrage atenţia asupra sensului real al vieţii creştine: dobândirea harului - a prezenţei lui Dumnezeu, lucrătoare, în noi. Această dobândire se face într-un demers similar celui negustoresc. Se caută acele fapte, gânduri, comportamente care prilejuiesc câştigul cel mai mare în har. În acest context, postul este departe de a fi văzut ca scop în sine, el este un mijloc, o unealtă prin care omul se apropie de Dumnezeu.

Postul nu are o dimensiune individuală, ci personală, şi mai ales comunitară. Postim, dar in relaţie interioară cu ceilalţi pe care îi iubim, cu Biserica întreagă. Omul învaţă să fie şi se structurează ca persoană prin relaţia la ceilalţi; dacă nu, rămâne simplu individ biologic. Postul şi rugăciunea îl ajută să între în relaţie cu Dumnezeu şi cu ceilalţi. În post nu suntem singuri, ci într-o împreună-lucrare.

Tinem deci post întrucât intrăm într-o comuniune de binecuvântare cu Biserica întreagă, care posteşte. Ne rugăm întrucât Biserica întreagă se roagă alături de noi. Ne străduim către un pic de rânduială a vieţii noastre interioare întrucât prin aceasta Îl aducem pe Dumnezeu mai prezent în lume. Si astfel păşim împreună cu Hristos către Înviere.